10 ani fără Tata

Îmi amintesc foarte bine această zi, de acum 10 ani, pe 15 Aprilie 2009, am pierdut unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea, Tata. Am petrecut cu el noaptea în spital, iar dimineața pe la 6 și un pic, a trebuit să transmit această veste fratelui și surorii mele! Nu a fost ușor, țin minte exact momentul în care am scris, “tata a plecat”, țin minte foarte bine cum a trebuit să-mi anunț toate rudele! A urmat după aceea o zi foarte stranie. Am rugat o rudă să vină să o ia pe mama de la spital, ca să plece acasă, unde urma să pregătească cele necesare pentru ceremonia de înmormântare! Eu însă, am mers la muncă, aveam zi de salarii! Am și acum in fața ochilor, imaginea mamei cum pleca din spital! Atunci, cu inima frântă și cu un gol imens în suflet m-am gândit la Ea, la viața ei, la tot ce a trăit și urma să trăiască! Și m-am întristat și mai tare! Îmi era milă de ea și de viața pe care a trăit-o, sacrificându-se pentru noi! Acum rămânea absolut singură! 🙁 Am avut o intelegere cu mama în acea dimineață, să nu plângem, pentru că realizam că asta ar fi putut să o prăbușească și pe Ea, mi-am ținut lacrimile cât am putut în prezența ei, iar când a plecat, mi-am eliberat sufletul, plângând câteva minute bune! Am plâns, de fapt, mai mult pentru mama, decât pentru Tata. Acestea au fost unicile lacrimi pe care le-am vărsat când tata a murit, pentru că în următoarele zile și încă vreo 6 luni după aceea, nu am mai reușit să plâng! Aveam sufletul gol și la propriu și la figurat, simteam un gol fizic, nu doar sufletesc! Am înțeles mulți ani mai târziu de ce nu am reușit să plâng atunci, am înțeles că atunci când pierzi pe cineva drag, ești impotent în fața realității și nu mai poți schimba nimic, ori lacrimile înseamnă eliberarea unei dureri trecătoare, eliberarea unei furii, etc., în cazul unei pierderi iremediabile, ce sens ar avea lacrimile, dacă tot nu mai poți schimba nimic! Eu am fost fata tatei, am fost unicul om care a avut permisiunea să-l contrazică pe Tata, am fost unicul om față de care tata și-a exprimat iubirea, deși stângaci, în felul lui, dar  a făcut-o. M-a responsabilizat mult, încă de când eram foarte mică, avea așteptări mari de la mine și astăzi, la ai mei aproape 40 de ani, vreau să cred că nu l-am dezamăgit! Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dat, chiar dacă de multe ori, în copilăria mea, l-am judecat, astăzi sunt ceea ce sunt și am ceea ce am, datorită părinților mei, datorită imperfecțiunii lor! Somn Lin, Tata! Am un singur regret, că nu i-am spus lui Tata niciodată că îl iubesc! Sper că “Universul Meu”(cel care în fiecare zi îmi transmite semnale importante) să-i transmită lui Tata acest mesaj și toată dragostea pe care o simt pentru El și pe care nu am reușit să i-o transmit când era printre noi! Voi aveți regrete? Le-ați spus astăzi părinților că îi iubiți? P.S. Am încercat să găsesc o poză cu Tata printre amintirile mele, dar am găsit doar această felicitare, pe care i-am scris-o acum 33 de ani!