A devenit deja o tradiție ca de sărbători, sa-mi împart timpul si dragostea cu cei câteva zeci de copii din satul natal, pentru care, sărbătorile sunt un pic mai frumoase, datorită oamenilor marinimosi care le dau o maina de ajutor si le fac copilăria mai senina! Astăzi, i-am vizitat si le-am dăruit un zâmbet, deși sufletul meu nu zambea, chiar daca pentru ei, aparent, sunt cel mai fericit om de pe pământ si mereu zâmbitoare… Astăzi, sufletul meu plângea, la fel ca si sufletul a zeci de mii de moldoveni care ii au pe cei dragi departe sau plecați pentru totdeauna.
Mama ne aștepta ca de fiecare data la poarta, (daca știe ca venim, ne cere mereu s-o anunțam când ne pornim, astfel, din acel moment, ne așteaptă privind in zare si când ne vede in depărtare, iese imediat la poarta), asa face dintotdeauna. Tot asa făcea si tata, se urca pe gard si aștepta…
Nu mi se întâmpla des sa fiu trista, viața mi-a dat destule lectii cum sa depășesc situatiile de „criza”, dar si asa, uneori, îmi vine greu sa ma ridic atunci când cad, pentru ca dincolo de aparente, in fiecare dintre noi se afla un suflet sensibil, in perpetua căutare de caldura, înțelegere, afectiune si iubire. Iar astăzi, sufletul meu, este in acea căutare, mai mult ca niciodată!
Gaia Panzaru